Tinerii tricolori care încearcă zilele acestea să cucerească trofeul la Europenele de juniori sub 17 ani din Serbia readuc România în prim-planul atenției după o pauză de aproape o jumătate de secol în care fotbalul nostru s-a mândrit și rușinat, în același timp, cu o performanță obținută „pe blat”. Europenele de juniori sub 19 ani au fost câștigate în 1962, la București, cu o echipă compusă din jucători care erau și cu trei ani mai mari decât adversarii lor! A fost, în realitate, încă o ocazie în care ne‑am furat singuri căciula, acea generație devenită campioană pe fals neizbutind, ulterior, să obțină nicio calificare la turneele finale de seniori.
Pe 29 aprilie 1962, în fața a peste 80.000 de spectatori înghesuiți pe arena „23 August”, din București, România câștiga singurul trofeu internațional din istoria FRF: Campionatul European pentru juniori sub 19 ani. A fost o victorie sărbătorită îndelung, cu fast, autoritățile subliniind-o drept realizare epocală a noii orânduiri comuniste. Turneul, organizat de țara noastră, se ținuse în cinci orașe (București, Ploiești, Constanța, Brașov și Cluj) și strânsese toată crema Europei. Ulterior s-a aflat că, de fapt, România falsificase vârsta fotbaliștilor trimiși pe teren!
Naționala mare – la fel de slabă și atunci, și acum
Din echipa care a câștigat unica întrecere importantă interțări din palmaresul României, un singur fotbalist a îndeplinit corect criteriile impuse de UEFA: Constantin Jamaischi. În rest, a fost o luptă inegală, între adolescenți care abia împliniseră vârsta majoratului (la adversari) și jucători români care aveau chiar și 22 de ani!
Acest turneu final unic în istoria țării noastre s-a desfășurat în circumstanțe grele pentru fotbalul românesc, la fel precum cele din momentul actualei campanii a juniorilor sub 17 ani. Naționala mare era, în 1962, în stare de colaps, fiind desființată de autoritățile comuniste după un bilanț de-a dreptul catastrofal în anii precedenți. Acum, naționala este, de asemenea, într-o criză teribilă, ivindu-se din nou, după patru decenii, voci care să sugereze că ar fi bine să ne retragem din competiție din cauza lipsei de valoare. Echipele de club erau fără valoare, incapabile de performanțe în cupele europene, iar abuzurile, blaturile și corupția abundau în campionatul intern.
Diferența fundamentală e însă că, de data aceasta, fotbaliștii români calificați în premieră la Europenele rezervate juniorilor sub 17 ani îndeplinesc criteriile sportive și de vârstă, iar factorul politic n-are niciun amestec în toată povestea.
Victoria a fost închinată colectivizării
Europenele de juniori din 1962 au fost organizate special de România în luna aprilie, pentru a coincide cu Marea Adunare Națională care urma să consfințească încheierea procesului de colectivizare a agriculturii, după modelul sovietic. La finala de pe defunctul „23 August” au fost aduși, de altfel, 11.000 de țărani, ei simbolizând numărul inventat de propaganda comunistă al celor care ar fi fost uciși în răscoala de la 1907.
Foarte interesant este faptul că drumul României spre trofeul din 1962 a început cu o tentativă de a face selecția (aproape) corect. Inițial, au fost aduși la lot și jucători care se încadrau în limita de vârstă. Rezultatele n-au fost însă concludente, în ciuda pregătirii centralizate și a tuturor eforturilor depuse de federație. Obiectivul stabilit de Partidul Comunist, câștigarea Europenelor, fiind imperativ, sub comanda antrenorului Gheorghe Ola au „aterizat” treptat tot mai mulți fotbaliști născuți înainte de 1 septembrie 1943 (data-limită acceptată de UEFA).
Li s-au făcut acte de identitate false
Așa s-a ajuns ca, la turneul final al Europenelor de juniori organizat între 20 și 29 aprilie 1962, România să alinieze o echipă în care toți fotbaliștii, mai puțin unul, jucau pe fals! Statul le confecționase jucătorilor, pentru această competiție, acte de identitate cu data nașterii măsluită, avantajul substanțial câștigat astfel, alături de cel al terenului propriu și al arbitrajelor binevoitoare, fiind decisiv. Spre exemplu, în finală, media de vârstă maximă pe care o putea avea echipa, conform UEFA, ar fi fost 18 ani, 7 luni și 28 de zile. Media reală a României a fost însă de 20 de ani, două luni și 3 zile, cu aproape un an și șapte luni mai mare!
18 ani 7 luni și 28 de zile era media de vârstă maximă pe care o putea avea o echipă la finala din 1962 20 de ani 2 luni și 3 zile a fost media de vârstă a României la finala din 1962
Mircea Petescu, căpitanul „juniorilor” români, avea aproape 20 de ani când a primit trofeul destinat celor mai buni fotbaliști europeni sub 19 ani
Gimnastica și boxul – patriile șmecheriilor
Este important de notat că argumentul principal cu care s-au apărat, ulterior, cei care au recurs la falsificarea vârstei jucătorilor este că „și ceilalți au făcut la fel”. În realitate, țările din Est au venit cu această înșelăciune, vesticii respectând criteriile impuse de UEFA. Micșorarea vârstei reale a sportivilor era o practică uzuală în țările comuniste avide de recunoaștere internațională. În România, dar și în țări precum URSS, RD Germană, China și Cuba erau la ordinea zilei astfel de escrocherii nu numai la fotbal, dar și în gimnastică, box și alte discipline, unde se obțineau astfel incorect medalii la juniori, tineret și, chiar, seniori. China este și acum suspectată că trimite în concurs, la gimnastică, fetițe sub vârsta admisă de forurile internaționale. La Olimpiada de la Beijing, din 2008, celebrii Bela și Martha Karoly au atras, de altfel, atenția asupra acestui „detaliu”. Dopajul era, de asemenea, o armă temută, în urma căreia numeroși sportivi mai ales din RD Germană au rămas cu sechele sau chiar au murit.
Eșecul unei generații
Victoria obținută de fotbalul românesc în 1962 e doar aparentă pentru că, în realitate, scopul competițiilor pentru juniori pe categorii de vârstă organizate de UEFA este acela de a le da și tinerilor șansa de a se afirma și de a căpăta experiență, chiar dacă nu se pot încă măsura cu seniorii. Trimițând pe teren o echipă mult mai în vârstă decât adversarii, România a omis însuși scopul întrecerii, deoarece nu numai că juniorilor adevărați li s-a refuzat șansa afirmării, iar generația campioană europeană pe fals n-a reușit, ulterior, nicio performanță la seniori. La acel turneu, jucând corect, vest-germanii i-au descoperit pe Overath și Sepp Maier, iar italienii – pe Bonisegna. România – pe nimeni.
Singurul român din echipa care a jucat finala din 1962 și a prins, apoi, și un turneu final de seniori a fost Gergely. În 1970, la Mondiale, acesta l-a înlocuit, în minutul 81 al partidei cu Cehoslovacia (2-1), pe Liță Dumitru
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER